fbpx

18 ANI DE DOR

calu

Eram cel mai mic și sfrijit dintre prietenii din generația mea, așa că, atunci când venea în fugă și-mi sărea în piept, mă dădea jos și, invariabil, mă lua la lins pe față. Am încercat să-l dresez deși habar n-aveam de vreo tehnică și nici răbdarea nu era calitatea mea forte. Era tendința unui copil de a-și impune autoritatea în fața cuiva, teoretic, mai slab ca el. Calu cred că răspundea la comenzi din simpatie, pentru efortul pe care-l depuneam, în nici un caz datorită străduințelor mele. La un moment dat, se sătura să fie simpatic, sărea pe mine, mă lungea la pământ și-și făcea damblaua cu linsul. Era, practic, prietenul și confidentul meu. Vorbeam cu el și-și schimba mimica feței și limbajul non-lătrător (că „verbal” nu-i pot zice) în funcție de tonul meu. Mai luam câte-o scatoalcă de la mama – de cele mai multe ori, bine-meritată – ieșeam afară din casă plângând mai mai mult de frustare decât de durere și mă așezam pe o bancă din curte. Îmi puneam coatele pe genunchi, îmi sprijineam ochii în pumni și plângeam înfundat. El venea ușor, se aseza în fața mea, își insinua botul printre coatele mele lipite și-l punea pe genunchii mei. Lacrimile îmi cădeau pe botul lui, dar stătea nemișcat până îmi ridicam ochii din pumni. Atunci mă privea și totul îmi trecea ca prin farmec. Plecam amândoi la alergat și uitam instantaneu, cu candoarea copilăriei, de toată supărarea.

Într-o zi, mă jucam cu el prin curte și soră-mea a ridicat vocea la mine. El s-a oprit brusc din alergat și i-am văzut pentru prima dată fața mai puțin prietenoasă. A mârâit brusc la Clara cu dinții ușor descoperiți într-un rânjet și cu părul de pe greabăn înfiorat. În acel moment, era lupul din Colț Alb, al lui Jack London, care-și apăra stăpânul. L-am mângîiat și i-a trecut imediat. A înțeles că nu-i nimic și s-a dus să să gudure pe lângă soră-mea, cerându-i parcă iertare. La ceva vreme, a comis-o. De fapt, am comis-o. Era o seară de vară și mama descoperise că o mințisem, nu mai știu despre ce. Striga la mine, cred că mi-e plesnit și vreo două palme pe pielea goală, drept pentru care am început și eu să țip. În acel moment, Calu a intrat în casă ca o nălucă. N-am apucat să-l văd decât în momentul în care dinții lui erau deja în piciorul mamei. Avea urechile lipite de cap și scotea un mârâit pe care aveam să-l reaud mult mai târziu, la lupii de pe National Geographic. Am strigat la el și și-a dat seama ce-a făcut. A ieșit în fugă din casă și s-a refugiat în țarcul lui. A mai ieșit de-acolo abia a doua zi seara, după ce s-a întors mama de la spital, când a venit să-și ceară iertare. Deși fusesem speriat rău de violența întâmplării și de sângele mamei, simțeam undeva, în adâncul ființei, o bucurie ascunsă: aveam un prieten adevărat! Într-o vară, am plecat cu tata și cu el pe prundul gârlii, pe Prahova. Am intat cu el în apă, pentru că nu era un mare fan al bălăcitului și se băga doar cu noi. Prahova nu era un râu adânc, dar din loc în loc ascundea gropi din care excavatoarele scoseseră pietriș. Foarte adânci, acestea generau vârtejuri invizibile la suprafață. În acea zi, am căzut într-o astfel de groapă. Norocul meu s-a numit din nou Calu și faptul că-mi păstrasem tricoul pe mine. Pur și simplu, a înotat către mine, și-a înfipt dinții în tricou și m-a tras afară din apă.

Avea mare  boală pe pisică, dar numai când era închis în țarc; când era liber i se plimba pe sub nas. De fapt, el era gelos pe libertatea ei totală. Într-o zi, când el era liber prin curte, pisica n-a găsit alt loc mai bun să fete decât în cotețul lui. Îmi aduc aminte și acum fața lui nedumerită. Se uita când la pisoii din coteț, când la mine și la tata, care ne stricam de râs. El avea o față foarte serioasă și ușor supărată, ca și când mi-ar fi zis „hei, om fi noi prieteni, dar așa ceva nu se face, înțelegi?” În noaptea aia și-n următoarele a dormit afară, iar a doua zi de dimineață a dat întâietate pisicii care, perversă ca orice pisică, l-a dat la o parte de la farfuria lui cu mâncare. S-a așezat demn la o parte, tragând doar, din când în când, cu ochiul: „ Nu se mai satură asta?”

Îmi aminesc că avea un lătrat special pentru fiecare membru al familiei. Ne simțea de la poartă și știam cine a venit – mama, tata, soră-mea sau cineva străin – după tonul lui. Au trecut anii, eu am mers la liceu și apoi la facultate și ne vedeam la sfârșit de săptămână. Era ca întâlnirea a doi prieteni vechi: vorbeam cu el, povesteam cu el, râdeam cu el. Trecuseră deja vreo 10 ani peste el când a început să dea semne de bătrânețe: nu prea mai auzea, nu prea mai vedea. Doar lătratul rămăsese același. Când veneam acasă îi auzeam bucuria de la poartă. Îmi aruncam geanta pe o bancă și mă duceam direct la el, să-i văd fericirea din ochi. Abia apoi mergem la mama și la tata. Mai tîrziu, când făcuse vreo 12 ani, vorbeam cu tata la telefon. Îl întrebam „ce face Căluțu?” și de fiecare dată vocea tatei era schimbată. Îmi spunea că nu e bine, că îmbătrânește, că…

Eram anul doi în Politehnică și m-am dus acasă într-o vineri. Am ajuns la poartă și, nu știu de ce, stăteam împietrit cu mâna pe clanță. Era liniște. Nu se auzea Căluțu. Atunci am știut. Am intrat în curte, am trecut pe lângă țarcul lui și m-am dus direct în grădină. M-am oprit sub un nuc și am izbucnit în pâns, cu capul proptit de pom. A venit soră-mea, plângând și ea, și mi-a zis că tata îl îngropase chiar în acel loc pe care stăteam eu.

București, 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *