EN
M-am întors recent de pe Ararat, unde am ghidat un grup în cadrul unei acțiuni de teambuilding. Toți cei 8 oameni de la Ramplast au ajuns pe vârf, la peste 5100m, fără nicio problemă specială de sănătate, dar lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa. Aerul rarefiat este un adversar destul de pervers, de aceea e foarte important să ai asistența potrivită, mai ales dacă ești începător. În țări ca Turcia sau Iran, cu munți înalți, dar cu o cultură montană nu foarte dezvoltată, lucrurile nu stau chiar cum ar trebui la capitolul responsabilitate a ghizilor montani. Cel puțin în zona Araratului. Am să explic și de ce și, mai ales, ce-ar trebui să cereți organizatorilor ca să fiți siguri că ascensiunea la mare altitudine nu vă pune viața sau sănătatea în pericol.
Din experiența mea de peste 10 ani ca ghid la altitudine, am observat că problemele reale provocate de lipsa oxigenului încep la peste 4500m. Durerile de cap devin frecvente și enervante, amețeala își face simțită prezența, pofta de mâncare dispare, somnul e puțin și agitat, uneori se ajunge la vomitat sau pierderi ale echilibrului. Nu toți experimentăm aceste simptome, sau nu toți la aceeași intensitate. Eu, spre exemplu, după atâția ani, mi-am antrenat creierul să nu mai reacționeze până la 5000 de metri, dar pentru un începător ele pot fi surse de anxietate. De aceea, e foarte important să ai pe cineva cu tine care să-ți spună că toate aceste simptome sunt normale și că, dacă faci ce trebuie, ele nu sunt periculoase și pot fi controlate. Mai ales în noaptea vârfului, în timpul summit push-ului, atunci când la toate cele de mai sus se adaugă întunericul, frigul, cele 4-5-6 straturi de îmbrăcăminte sau bocancii grei de altitudine.
Aici, la summit push, siguranța grupului depinde de experiența și numărul ghizilor sau ghizilor asistenți care însoțesc grupul. Revenind la tura mea pe Ararat, organizatorul local cu care lucram mi-a propus, pentru noaptea vârfului, doi ghizi pentru cei 9 oameni care compuneau grupul meu. Evident, propunerea n-avea nicio o legătură cu standardele mele de siguranță, mai ales că grupul era unul de începători absolut la altitudine. Ce s-ar fi întâmplat dacă doi oameni ar fi cedat și ar fi ales să coboare, la 15 sau 30 de minute distanță unul de altul? Kurdul meu mi-a zis să stau liniștit, că n-o să se întâmple asta. „Nostradamus, i-am răspuns, dacă voiam să stau liniștit, mă duceam pe Tubkal, în Maroc, nu urcam la peste 5000 cu doi ghizi la 9 oameni”.
N-am stat să-i aflu motivele acestei strategii, timpul mă presa, am cerut ferm și am primit încă doi ghizi care să urce cu noi. Pot înțelege dorința de a maximiza profitul unei ture, încrederea mistică în Allah că nu se poate întâmpla nimic rău sau, pur și simplu, lipsa educației montane, dar asta nu m-a împiedicat să fac în așa fel încât să asigur oamenilor pe care-i ghidam un grad de siguranță cât mai apropiat de cel cu care i-am obișnuit.
Una peste alta, indiferent că mergeți cu ghizi locali sau cu ghizi români cu mai puțină experiență la altitudine, nu vă sfiiți să întrebați câți ghizi sau ghizi asistenți vă vor însoți în noaptea vârfului. Preferabil, faceți asta încă din faza de negociere a turei și faceți-o în scris. Dacă grupul e format din începători, eu aș merge pe un raport minim de 1 ghid la 3 clienți, sau chiar 1:2 dacă prognoza meteo e defavorabilă, terenul prezintă pasaje abrupte sau expuse ori oamenii s-au simțit rău până atunci și nu sunt aclimatizați bine. Cazurile precum Kilimanjaro, unde se ajunge și la un raport de 1:1, sunt excepții. Stay safe!
