EN
Câți arhitecți din generația mea nu și-ar fi dorit să-l întâlnească personal pe Ion Mincu?
Câți matematicieni din generația mea nu ar fi vrut să asiste la un curs de-al lui Moisil?
Câți medici din generația mea nu ar fi dat orice ca să lucreze alături de Gheorghe Marinescu sau Ana Aslan?
Sunt întrebări retorice, n-au nevoie de răspuns. Pentru că astfel de oameni nu se nasc, ei sunt născuți de Divinitate pentru a ne fi modele și lumini călăuzitoare. Ei dețin o energie fantastică, din care generațiile pe care le-au modelat și-au tras seva poate chiar mai mult decât din știința lor. Acești oameni au fost, pur și simplu, Dăruiți. Să stai în preajma lor e ca și când ai sta gol, în picioare, într-o ploaie de Inspirație.
În noua lume, cea care a început ieri, fericiți vor fi cei care își urmează visurile și care își află rădăcinile. Coincidențele nu sunt coincidențe. Lucrurile frumoase ni se întâmplă doar pentru că trebuie să ni se întâmple, noi trebuie doar să le permitem să se petreacă.
Pentru mine, noua lume a început în cel mai inspirațional mod posibil. Zilele trecute, cumpărasem două cărți scrise de Nicolae Baticu și Walter Kargel, doi dintre întemeietorii alpinismului românesc.
Au fost acei oameni cu o iubire fantastică pentru munte și cu un curaj absolut incredibil.
Au fost acei oameni care au cucerit traseele de alpinism ale Bucegilor în echipamente care astăzi ar stârni groaza numai privindu-le și închipuindu-ți că ai fi nevoit să urci cu ele.
Au fost acei oameni care au scris istoria alpinismului romantic românesc.
Așadar, am devorat repede cele două cărți. Despre Nae Baticu știam că a murit, despre Walter Kargel nu eram sigur, drept pentru care l-am întrebat pe David. „N-a murit, bă, n-a murit, dar e foarte bătrân” mi-a zis Neacșu. Păi normal că e foarte bătrân, doar e născut în 1923… 🙂 Atunci am știut că trebuie să întâlnesc ultima rădăcină vie a alpinismului carpatin!
„Atunci” ăsta înseamnă ieri, iar azi l-am întâlnit. Ce înseamnă asta? Că TREBUIA să ne întâlnim. Și mai e ceva. Cărțile lui Walter Kargel pe care le cumperi de la Editura România Pitorească vin cu autograful autorului. Toate, așa m-a asigurat editorul Mihai Vasile. Mai puțin a mea. De ce? Pentru că TREBUIA să-l întâlnesc pe nea Walti și să-mi scrie autograful după un pahar de vin băut împreună! 🙂 Cum să nu fi fericit?
M-a primit la el acasă, în Drumul Taberei și din strînsoarea mâinii lui am înțeles cum a supus fisurile, surplombele și pereții Bucegilor. La 89 de ani, mâna lui luptă cu Parkinsonul dar și-a păstrat strânsoarea de cange din tinerețe. Cred că la 30 de ani putea sparge o alună între degetul mare și arătător…
Ne-am uitat împreună peste multe din cele peste 7000 de desene și schițe care încă nu au asemănare în vreun ghid al munților românești și mi-a povestit cu detalii incredibile despre ture de acum 40 de ani. Dacă nu-și aduce aminte ceva din vreo cățărare din 1951, e simplu. Se duce la caietul cu însemnările din 1951. E inginer și e neamț, ce vreți… 🙂 Îl privesc și încă nu realizez că stau la 30 de centrimetri de Walter Kargel. Bine, nici acum, când scriu, nu sunt foarte obișnuit cu gândul… Acest gen de oameni sunt monumente de curaj, voință și determinare. Energia lor este excepțională, magnetismul lor ar putea opri vulturul din zbor. Faptul că-l ating, că râdem și bem vin mă ajută mai mult decât o vară de antrenament…
Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vedem după ce mă întorc din Argentina, la noi povești și o sticlă de Malbec de Mendoza.
Îmi dă autograful sortit pe carte și-mi prinde din nou dreapta în menghina mâinii sale. Eu, natural, i-o sărut…
